Me too

Un text fără dezvăluiri senzaționale

mara coman campania Me Too

În toamnă, când a explodat campania Me Too, am fost tentată să scriu și eu. Am vrut să scriu pentru că am apreciat curajul celor care și-au publicat experiențele. Și este, sincer, genul de vulnerabilitate de care eu n-aș fi putut să dau dovadă dacă aș fi fost victima unor experiențe atât de marcante – pentru că unele dintre mărturii sunt cutremurătoare.

Și-apoi am renunțat. Nu zic că a fost bine și nu mă laud cu asta.

Întâi am renunțat pentru că, din fericire, eu n-am trecut prin momente atât de grele. E drept, au fost lucruri minore – ceea ce nu înseamnă că n-au fost deranjante. Apoi, pentru că inițial în campania #metoo a fost vorba despre hărțuirea sexuală la locul de muncă – iar pe subiectul ăsta nu aveam nimic de spus. Femeile din toată lumea au extins dezvăluirile și au vorbit despre hărțuire sexuală (indiferent unde) și am citit de la mărturii despre violuri și abuzuri petrecute în copilărie până la fluierăturile de pe stradă. Însă momentul în care am decis că n-o să povestesc vreo experiență personală a fost cel în care am citit comentariile. Care sunt la fel de uluitoare.

  • Cele mai multe – venite și de la bărbați, și de la femei – blamează victima. E vina ta. Nu ar fi trebuit să fii acolo, nu ar fi trebuit să fii acolo la ora aia, nu ar fi trebuit să te îmbraci așa. N-ar fi trebuit să fii frumoasă sau atrăgătoare.

Știu că am crescut cu asta și că trăim într-o societate în care trebuie să dăm vina pe cineva. Dar m-a uimit că încă sunt atât de multe femei care nu empatizează cu un subiect atât de sensibil și că încă avem nevoie să căutăm motive de genul: e vina ta că n-ai ieșit din casă îmbrăcată într-un sac și, eventual, că te-ai născut frumoasă. Sau că te-ai născut femeie. Ce mai, că te-ai născut, pur și simplu. Suntem în continuare convinse că noi, femeile, suntem niște creaturi gingașe cărora bărbații nu le pot rezista – și le mai și dăm dreptate. Adică respingem din start ideea că bărbatul ar trebui cel puțin să respecte niște reguli de conduită. Chiar noi, femeile, facem asta. “Deh, bărbații sunt niște animale, așa că ia să mai renunțăm noi la gingășie, să nu îi tentăm prea tare.” Uluitor.

  • Sigur ți-a plăcut și ție.

Asta m-a lăsat mască. E vorba despre hărțuire sexuală, nu despre un flirt. Nu știu nici o femeie care să se fi simțit flatată de vorbele auzite pe stradă (alea pe care nu le găsești în dex) – asta, ca să dau exemplul cel mai light. Celelalte, mult mai grave, lasă traume despre care nici nu sunt în măsură să vorbesc.

  • De ce ai vorbit despre asta abia acum?

Din toate motivele de mai sus. Pentru a nu fi judecată. Pentru a nu fi învinovățită. Și mai ales, pentru că e teribil de greu să vorbești despre un lucru care te afectează atât de tare. Îți e frică. Îți e rușine. Te simți expus, judecat și doare. Astea sunt motivele pentru care, în continuare, multe victime ale violului nu depun niciodată plângere. Sunt uluită de ușurința cu care oamenii care nu au trecut prin așa ceva – deci nu pot înțelege ce implicații psihologice există – pot să judece victimele, așa, într-o secundă, într-un comentariu pe Facebook.

  • Mi s-a întâmplat și mie, dar eu sunt o femeie puternică și am trecut peste asta.

Good for you! Felicitări! Dar cine spune că toate femeile sunt puternice? De ce un lucru care pentru tine nu înseamnă nimic nu ar putea să însemne foarte mult pentru mine? De când trebuie să fim puternice, așa, în orice situație și la orice oră? De când e greșit să fii slabă? De când e greșit să spui că doare?

Unul dintre plusurile pe care le-a adus Me Too a fost faptul că a încurajat femeile să vorbească. Pentru că, de cele mai multe ori, ajută să recunoști că ai trecut printr-un moment greu. La fel cum ajută și să știi că nu ești singură.

Problema apare dacă o mișcare de genul Me Too poate duce la abuzuri. Pentru că nu înseamnă că nu sunt femei care încearcă, în contextul ăsta, să se răzbune: pe șef, pe ex-ul sau pe bărbatul care n-a mai sunat a doua zi. Și aici poate exista un abuz la fel de mârșav precum hărțuirea sexuală în sine: să postezi o poveste inventată și să acuzi, public, pe cineva. E drept că în România, cu mici excepții, bărbații n-a avut prea mult de suferit pe tema mărturiilor cu hashtag-ul #metoo. Bine, sunt convinsă și că multe românce n-au îndăznit să facă astfel de destăinuiri. În State, însă, s-au ruinat cariere. Kevin Spacey nu va mai juca în House of Cards, iar mai multe branduri renumite au anunțat că nu vor mai lucra cu Mario Testino. Recunosc că nu m-am documentat în detaliu despre cei doi, dar, cumva, mi se pare ușor nedrept să fii linșat public înainte de a se demonstra că ești sau nu vinovat, chiar și când e vorba de un subiect atât de sensibil precum hărțuirea sexuală. Se cheamă prezumție de nevinovăție.

Și, la final, mă gândesc că există și situația inversă: cazurile – mai rare, ce-i drept – , în care un bărbat e hărțuit de o femeie. Eventual, la locul de muncă. (Repet, nu vorbim despre flirt.) Sunt convinsă că nu e deloc plăcut nici pentru el. Iar dacă ar avea curaj să spună asta, să posteze pe Facebook, atunci ar curge cu comentarii: mai multe și mai răutăcioase. Și multe venite și din partea femeilor – tocmai a celor care vor să fie egale cu bărbații.

Related Posts

Leave a Comment

No Comments Yet.